CORNU LUNCII – STELENEȘTI. Numit, până în 1775, când a fost rupt în două de granița Bucovinei, Stanilești, Stenilești sau, mai în vechime, Stăniga, pentru că pe vatra lui se afla „biserica de la Sluga Stan”, din lemn, menționată, în 11 iulie 1428, printre primele 50 de biserici din „ținutul Sucevii”, închinate, de Alexandru cel Bun, Mănăstirii Bistrița, Cornu Luncii are o istorie adevărată abia din 1775, deși are parte de atestare documentară încă din 16 februarie 1424, când Stăniga intra în uriașul patrimoniu latifundiar al popii Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, dar și al lui Nan. Ca punct vamal moldovenesc, situat pe hotarul moșiilor Mălini și Băișești, Cornu Luncii, chiar și ca reședință de subprefect al județului Suceava, nu are, până în 1919, decât câteva case pe hotarul Mălinilor și alte câteva pe hotarul Băișeștilor.
Comuna actuală umple acea „țară a nimănui”, pe care o reprezintă granița între două state, România și Austria, fiind, de fapt, o creație a reformei agrare interbelice.
1772: Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Sasca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 20 scutelnici ai banului Ștefan Sturza, 6 femei sărace, 3 nevolnici, 5 case pustii și 4 birnici.
1847: „Zastavna” de la Cornu Luncii este amintită ca loc de trecere în Moldova și în 25 aprilie 1847. Dar Cornu Luncii, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Kogălniceanu, din 1949, era „zastavna” românească, cea austriacă fiind numită Băișești: „Paris 18/26 iulie 1849 / Cu multă fiească plecăciune vă sărut mâinile, babacă. Ieri am primit banii ce-i așteptam de la Moldova. Astăzi, miercuri, te înștiințez că, în patru zile, adică duminică, mă pornesc negreșit din Paris și că, prin urmare, după cincisprezece zile, cel mult, voi fi la graniță. Vroiesc însă ca îndată să intru în Moldova; prin urmare, ai bunătate de a stărui ca să se trimită poruncă la granița Mihăilenii și Cornuluncii, ca să am slobodă intrare în țară. Îți însemnez aceste două granițe, fiindcă nu știu încă pe la care voi trece. Dacă poți, ai bunătate de a-mi scrie câteva cuvinte, la Lemberg, poste-restante, înștiințându-mă dacă am voie să intru în țaară sau ba. Fiindcă, dacă este ca să mat aștept încă în străinătate, prefer să aștept în Lemberg, decât în Cernăuți. Acest răvaș îl aștept dar de la dumneta în Lemberg neapărat. / Sărutându-ți dar mânile și bucurându-mă de a vă vedea în curând, sunt a dumneavoastră / plecat fiu / M. Kogălnicean”[2].
1855: „Nimica nu e mai frumos și mai pitoresc decât șoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munților, până la orașul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpații Transilvaniei. Șoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos și sălbatic, ea este silită să-și facă drum prin munții cei mai groși și să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace și încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munții între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbește cu violență și vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălișoarele ce se ivesc și re-dispar cu iuțeală, orășelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subțire și curat, încântă simțurile și înalță cugetul”[3].
1855: În Direcția de construcție militare a frontierei, la Băișești (Cornu Luncii) era numit inspector Doctorul în Medicină și Chirurgie Johann Hoffmann, specialist în oftalmologie și obstretică[4].
1867: „Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moșia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit și aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună șaua pe o rândunică de cal și luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpitanul acelui punct (puntul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Căpitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de rușine numele său de oștean, o luă la sănătosa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, își întoarse atunci toată mânia asupra neastâmpăratului său de cal și porunci la niște oameni ca să-l bată la falangă. Acăstă întâmplare ciudată, în felul ei, ne amintește firea cea înțeteptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-și bate calul, îl cinstise cu rangul de mare spătar, ca boerii să vadă și să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornu Luncii, se așezară toți la masă, cu multă veselie, și pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, și mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot fețe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curți, unde se adăpostesc azi vițeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, și cu Doamna Profira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunetec cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeț, pe sub care treceau; luntrea se cumpăni și cu toții căzură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă și îmbrăcăminte de mătase o mai ținuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca și de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cercat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci și el pierzându-și cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bătrânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieșit din minți: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieși în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul își trăiește de trei ori viața, se duse și apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morții… Erau pe atunci niște robi țigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ține și, cu toată amenințarea și cu totă strășnicia cuvântului, cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te țigane, îneacă-te, țigane!”, el ieși la mal. Iubirea de viață mișeleșete pe rob… și-n adevăr, ce era atunci un țigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul și de-a latul, tot râmnicul, a fostcercetat și potricălit la fund; fel și chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecații au fost găsiți, ținându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuințate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deși nobili… n-au învins.
Deocamdată, rămășițele lor au fost duse și așezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin și căutând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Privește, Nicolai! Ți-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânșii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia niște suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boeresc, pentru ca să-l plătească cu zile boierești, cu zilele copiilor săi, și cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimele celor care-l săpaseră?”[5].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăția Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băișești cu Stănilești sau Cornu Luncii, Berchișești, Brașca, Drăgoiești cu Lucăcești și Folowanik, Gemenea cu Slătioara și Ostra pe Graniță, Ilișești, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleșca și Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieșzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutonița, Doroteea, Voroneț cu Bucșoaia și Frasin”[6].
1870: Prin ordinal Ministerului de finanțe Nr. 82 din 5 iunie 1870, „Birourile vamale secundare de Clasa I, Novoselița, Zurin și Baișești din Bucovina sunt autorizate, în sensul prevederilor legale existente, pentru taxarea băuturilor distilate care ies din țară prin biroul vamal respective, cu restituirea taxei de consum”[7]. Acest drept de încasare a taxelor vamale era întărit, în 16 iunie 1898, prin Ordinul Ministrului cezaro-crăiesc de finanțe Nr. 107[8]. „Pentru vamă, principalul birou vamal se află la Cernăuți, apoi la 7 birouri vamale secundare în Novoselița, Zurin, Sinăuți, Ițcanii Noi, Bosani, Băișești și Gura Negri”[9].
1885: O școală cu 3 clase funcționa, la Băișești, din 1885[10].
1898: „Cornu Luncei, punct vamal în comuna Mălini și reședința plășei Moldova de sus. Pe aci se trece la Umor – Câmpu-Lung în Bucovina. În jurul vamei sunt 4-5 case, din care una servește de reședință sub-prefectului plășei Moldova de sus”[11].
În 1908, conform Dicționarului lui Grigorovitza: „Cornul Luncei sau Stănilești, moșie, cu administrație specială, districtul Gurahumora. Suprafața: 3,99 kmp; populația: 38 locuitori, în majoritate români. Are un oficiu vamal; ține de școala și biserica din comuna Băeșești, de care depindea, odată, moșia”[12].
1912: „Asociația silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiașești, în urma cumpărării unei moșii în acea comună”[13].
1918, noiembrie 10: „Pe la ora 10, am sosit la Fălticeni. Am fost conduși la prefectură. Curtea era plină de lume, la fel și vestibulul și scările, încât abia ne puteam strecura. În salon, ne aștepta un general român, înconjurat de mulți ofițeri și lume civilă. Era generalul C. Neculcea, cu statul său major, și prefectul Leca, cu persoanele oficiale. După ce ne-am postat întreaga delegație, față în față cu grupul care înconjura pe generalul Neculcea, s-au făcut prezentările și am predat în mâinile generalului plicul cu moțiunea. Generalul, într-o atmosferă solemnă, a deschis plicul, și, până ce citea conținutul lui, din ce în ce mai emoționat, toate privirile întregii asistențe erau ațintite asupra hârtiei din mâna lui. În momentul când a terminat cu citirea și ochii lui s-au ridicat înspre noi, profesorul Catrenciuc a luat cuvântul și a tălmăcit, cu graiu viu, cele cuprinse în moțiune. După aceea, a urmat cuvântarea generalului către delegație, comunicându-ne, la sfârșitul cuvântării, că îndată va transmite moțiunea guvernului, la Iași. Când am coborât scările prefecturii, era adunată o lume imensă. În fața edificiului ne aștepta armata, cu muzică, și, de-a lungul străzii erau grupate toate școlile, cei mai mulți dintre elevi având în mână câte un drapel micuț. După ce s-a format un convoi, în frunte cu drapelul de pe camion și cu muzica militară, am plecat în fața bisericii, unde s-a ținut, sub cer liber, un Te Deum, urmat de mai multe vorbiri.
Entuziasmul era de nedescris. Însă el și-a ajuns culmea la banchetul ce a urmat, unde discursurile ce se țineau nu mai erau în cadre ceremoniale, ci fiecare orator lăsa frâu liber sentimentelor, atâta timp înăbușite. După banchet, toată lumea a trecut în casele primarului Tatos, unde s-a petrecut și au dansat doamnele din elita orașului, cu feciorii câmpulungeni.
În decursul după-amiezii generalul Neculcea mi-a comunicat că guvernul de la Iași a luat act de moțiune și că, în satisfacerea cererii populației din Bucovina, armata română va ocupa Bucovina chiar în dimineața zilei următoare. Neam înțeles ca delegația să se reîntoarcă imediat și să avizeze pe preoții tuturor comunelor prin care vor trece, ca să facă pregătirile necesare pentru primirea armatei. Seara, am fost invitatul prefectului Leca, unde, în decursul mesii, a sosit, în fața casei, spre a-și lua rămas bun de la prefect, delegația, însoțită de aproape întreg orașul, cu muzică și cu torțe.
Populația a condus apoi delegația până la ieșirea din oraș. Ordinul de plecare a fost fixat pentru ora șase dimineața, de comandamentul brigăzii. Până ce ne adunăm în birourile comandamentului, a venit vestea că guvernul Marghiloman a fost schimbat cu un guvern general Coandă. În fața comandamentului erau deja adunate unitățile militare. Era format un detașament, compus din trupe ale Regimentului 16 Infanterie, cu câteva secții de mitraliere, din jandarmerie și din grăniceri. Un escadron din roșiori ai Regimentului Nr. 3, a plecat deja, pe la ora 4, înainte. Toate aceste trupe au fost îmbarcate în vreo 20-25 camionete militare. În vreo câteva automobile au luat loc generalul Neculcea, cu statul său major, cum și prefectul Leca, care ne-a însoțit o bucată de drum. După noi, urmau trupele. Automobilul generalului, în care mă aflam, împreună cu prefectul, a pășit pe pământul Bucovinei. Era prea mare emoția tuturora, încât ca ea să poată fi descrisă. Am ajuns în Cornu Luncii, de unde plecasem, înainte cu o zi. Poporul, în frunte cu preotul, ne aștepta în marginea comunei. Oamenii plângeau de bucurie. Îmi reamintesc că, de multe ori după aceea, când mai târziu mi-a fost dat să intru, ca ostaș al armatei române, la Cluj și în orașele de-a lungul nordului Ardealului, unde se făceau armatei primiri grandioase, mă gândeam, în mine, că, dintre toate aceste momente înălțătoare, cele care au pătruns mai adânc în suflet, a fost prima primire, făcută armatei române la Cornu Luncii. În aceiași zi, am ajuns până la Gura Humorului.
A doua zi, dimineața, trupele au fost îmbarcate într-un tren și s-a continuat drumul, până la Câmpulung, unde am ajuns la ora 11. Mă simt prea slab, pentru a fi în stare a încerca să descriu entuziasmul populației din Câmpulung și scenele ce s-au petrecut acolo. Ca prin vis văd înaintea ochilor mei hora câmpulungenilor și a armatei, în mijloc cu generalul Neculcea. O parte din trupe, în decursul după-amiezii, a continuat drumul, până la Vatra Dornei. Tot în aceeași zi, întreaga Divizie a 7-a se afla în marș, prin toate părțile Bucovinei”[14].
La Cornu Luncii s-au născut medicul Irimie BISTRICEANU (25 aprilie 1896) și prozatorul Constantin BLANARU (14 februarie 1940).
Bibliografie:
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 345 [2] Kogălniceanu, M., Scrisori / 1834-1849, București 1913, p. 230 [3] Negruzzi, Iacob, Din Carpați / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314 [4] Schematismus des Österreichischen Kaiserthumes, Wien, mai 1855, p. 718 [5] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, București 1894, pp. 169-171 [6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161 [7] Austria, Nr. 26, anul XXII, Viena 25 iunie 1870, p. 498 [8] Woestyne, Adolphe de Plason de la, Recueil dest Traités et Conventions conclus par L’Autriche-Hongrie avec les Puissances étrangères, Vienne 1904,, p. 189 [9] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statische uebersicht Galizien und der Bukowina, Lemberg 1869, p. 181 [10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 52, 1876 p. 54, 1907 p. 93 [11] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, București 1894, p. 82 [12] Grigorovitza, Em., Dicționarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 72 [13] Dugan, Ilie, Patroni și patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date și reflexii, în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9 [14] Roșu, Traian, Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei și intrarea Armatei Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzlețe din timpul Unirii / 1918, Cernăuți 1938, pp. 352-366